Dimineti de Bucuresti

Dar nu din Bucurestiul frumos, de pe stradute cu copaci. Bucurestiul nostru de zi cu zi, dintre blocuri hidoase, ingramadite, gri. Pentru ca imi este la indemana sa pun mana pe aparatul foto chiar inainte sa pun mana pe cana de cafea dimineata si pentru ca fereastra deschisa spre o mare de blocuri imi este datoare macar cu un strop de frumusete. Din cand in cand se achita onorabil de aceasta datorie. In alte dati, precum ziua de azi, ma-neaca cu ceata laptoasa si lipsa de perspectiva. Dar ziua de ieri…

all these yesterdays…

Cat despre planurile mele de mai jos, ei bine, sunt in plina desfasurare. Am terminat de citit Eleganta ariciului de Muriel Barbery care m-a tinut cu sufletul la gura in prima parte cand inca nu stiam daca este vorba de mai multe prsonaje care se destainuie in paralel sau de doua planuri temporale diferite. Mi s-ar fi parut interesant sa vad cum o adolescenta de bani gata, cu tendinte sinucigase, devine portareasa intr-un imobil de bogatasi. Ar fi echivalat si asta cu o sinucidere, nu? O sinucidere sociala, ca sa zic asa. Pe-aproape de jumatatea cartii misterul se lamureste, iar cele doua personaje feminine sunt aduse impreuna de aparitia unui alt personaj, neincadrabil in peisaj, dar care are capacitatea si deschiderea sa vada si sa treaca dincolo de aparentele pe care le afiseaza ceilalti.

Iar de sambata avansez cu incredere in The Great Gatsby. It feels so…classic

Din pacate, plantutele nu se simt prea bine, ceea ce ma face sa ma gandesc daca atunci cand le-am ales atat de mici am avut in vedere o pierdere “mai mica” in cazul in care nu ar supravietui. Am invatat cu ocazia asta ca mai mic inseamna mai fragil, mai sensibil, mai dificil de ingrijit. Data viitoare o sa ma orientez spre ceva de dimensiuni normale fiindca de renuntat nu renunt.

Planuri?!

Un inceput de an nu e ca si cum ai porni de la  zero intr-o lume in care nu ai mai calcat inainte. Iar planurile nu se nasc din neant ci din sedimentarea a ceea ce s-a intamplat in trecut.

De exemplu lista mea de lectura pentru anul asta s-a definit in timp, multumita vizitelor pe la Kilipirim si Bookfest si unor impulsuri de moment. O sa se completeze tot la fel, pe la viitoarele targuri de carte si prin descinderi inopinate pe la anticariat.

De asemenea, nu mi-am propus o anumita ordine. O sa merg pe principiul “ce-mi pica-n mana” sau “pe ce-mi cad ochii”. Am inceput anul cu Caderea zidului tacerii de Alice Miller care nu apare in imagine pentru ca l-am pasat mai departe sa mai puna si pe altii pe ganduri. Are un capitol intreg dedicat lui Ceausescu si implicatiilor pe care comportamentul lui maniacal l-a avut asupra societatii romanesti. Merita citit.  Acum e la rand Eleganta ariciului si a inceput promitator.

Revenind la “gramada orndonata” presimt ca unele o sa ramana pe dinafara dar sunt impacata cu ideea. Oricat de mult mi-as dori, chiar nu pot sa fac totul (tot ce mi-am propus, tot ce imi doresc, tot ce isi doresc ceilalti de la mine samd). Desi anul trecut am reusit sa nu las nici o carte neterminata. Ba am terminat si unele care stateau incepute de mai bine de-un an.  Una dintre ele a fost Lumea Sofiei de Jostein Gaarder – o lasasem deoparte dupa ce ramasesem blocata la capitolul in care Sophie il descopera pe Aristotel dar o data ce am trecut de partea asta am ramas surprinsa cat de lin a curs lectura. Am fost captivata de descoperirile Sofiei iar finalul a fost surprinzator pentru mine. In orice caz, m-am bucurat ca am ales sa continui cartea.

Mi-as dori sa-mi iau timp si sa sintetizez cateva idei despre cartile care m-au impresionat in chip placut. Sper sa se intample curand.

Si tot pentru viitorul apropiat mi-am propus sa  ma ingrijesc de cateva plantute. Asta este una dintre ele:

<

Planuri pentru un an nou

Unele persoane, asa ca mine, se pornesc mai greu. Asa se face ca am inceput deja un an nou fara rezolutii, fara bilanturi, fara concluzii.  Asta si din cauza ca am alte lucruri care ma ingrijoreaza vreo doua dizertatii si planuri mari care se contureaza incet-incet, mult prea incet.

Anul asta, o sa-mi deslusesc obiectivele treptat, ca doar sunt pritocite de multa vreme, n-au aparut in mintea mea nitam-nisam.  In seara asta  de exemplu, m-am gandit ca mi-ar placea sa fac multe fotografii. Pentru ca, deocamdata, toate culorile si luminile din jur ma umplu cu multa, multa bucurie. Ieri, orasul mi s-a parut un  ou Kinder.

..intuneric

…lumina

mai multa lumina..

…

 

O revolutie

O revolutie am trait si noi. La generatia mea ma refer. Aveam 6 ani, era o zi insorita de decembrie si pe cer treceau multe elicoptere. Simteam vag ca o sa se intample ceva dar nu prea aveam incredere. Nici acum nu am incredere ca s-ar putea schimba ceva in bine. Nici in televizor nu aveam incredere. Cand au inceput cu declaratiile din cladirea televiziunii eram adunati in fata televizorului, dar chiar si eu la anii mei ma indoiam ca e adevarat. De multe lucruri m-am mai indoit apoi si cred ca pe buna dreptate. Sunt si lucruri de care nu m-am indoit si-acum imi pare rau – as fi vrut sa fie cineva in stare sa ne invete cum sa ne indoim ca lumea.

21 decembrie 2010 in Bucuresti. La 21 de ani dupa 21 decembrie 1989 in Bucuresti.

Ii sunt recunoscatoare regimului pentru monstruazitatile astea de blocuri in care ne-a inghesuit ca sa ne putem urmari mai bine unii pe altii si turna mai usor. Sa avem cat mai putina intimitate. Sa umplem fabricile si uzinele din marile orase pentru a depasi planuri cincinale. Sa facem din Bucuresti inima tarii. Sa devenim anonimi fara tracut, fara familie, fara constiinta. Pentru gloria neamului. Si a iubitului conduvcator.

Ii mai multumesc regimului pentru canapeaua din bucatarie. Pentru ca ne incalzeam la gazele de la aragaz in iernile fara caldura in calorifere. Si pentru lampa alba de pe frigider la care mancam in serile in care nu aveam curent electric.

Pentru faptul ca nu am auzit muzica de calitate la radio sau desene animate la televizor. Pentru ca m-am mirat cand am vazut prima data banane. Pentru ca stateam la coada in spatele alimentarei (goale) pentru portocale. Sau pui. Sau orice altceva.

Ca eu si ceilalti copii de pe strada mea am crescut fara parinti. Ca plecau duminica la oras si stateam minute intregi uitandu-ne in urma masinii. De dragul fabricilor pline si al progresului. Eram de peste tot la bunici: Brasov, Bucuresti, Ploiesti etc.

Ii multumesc si ca nu am avut hainute. Bunica cumpara niste fulare lalai de la cooperativa pe care le desira si-mi croseta costumase. Iar mama a invat sa croiasca si sa croseteze dupa Burde aduse din afara. Si majoritatea erau de un rosu nesuferit.

Ii sunt recunoscatoare ca ne-a tinut departe de inventiile dracesti ale capitalismului cum ar fi pungile de plastic. Parintii spalau pungile de plastic la film, le uscau pe balcon si le refoloseau. Era ca intr-un decor de film horror. Si mai horror era cand lipeau pungi colorate pe ecranul televizorului ca sa-l mai “coloreze” un pic. A fost o vreme cand chiar credeam ca asa se fac televizoarele color.

In special, sunt recunoscatoare pentru hiperindustrializarea oraselor; ca am crescut intr-un oras cu 4 rafinarii petroliere, una din zonele cu cea mai proasta calitate a aerului din Romania. Nu stiu sa ne fi avertizat cineva de riscurile pentru sanatate. Iar cand fabrica de detergenti dadea drumul la emisii se albeau rufele de pe toate balcoanele de pe bulevard. Nu mai zic de cum mirosea de la fabrica de sapun din cartier.

Ii sunt recunoscatoare pentru tot ce-am invatat la Istorie si Literatura pana-ntr-a doispea. Si profilor mei ca nu au avut mai mult curaj. Si celor care nu au scos din manuale decat ceea ce era prea vadit de trista amintire. In rest, aceeasi selectie de autori, dupa preferintele fostilor Academicieni(probabil inca membri). Ca nici macar nu am banuit ca literatura are culoare politica.

Dar mai ales pentru ca a gasit o cale sa ne bantuie viata pe termen lung. Ca suntem atat de cinici sa ne perpetuam mostenirea. Ca nu sunt suficienti curiosi sa vada ce s-a intamplat de fapt. Ca se gasesc justificari pentru lipsa de principii. Ca ne-am transformat nemultumirile de azi in nostalgie pentru ceva ce nu a existat niciodata. Haideti sa nu uitam.

Your NO counts! Regula pasajului de la metrou

Astazi este ziua mondiala Anticoruptie de care am aflat intamplator ieri dupa o vizita la SNPA. Aceasta zi se celebreaza din 2003 la initiativa Organizatiei Natiunilor Unite, data la care s-a adoptat Conventia Natiunilor Unite impotriva Coruptiei. Campania Your NO counts! este o initiativa UNDP si UNDOC

Mi-a placut afisul celor de la Transparency International: 

Pe site-ul lor sunt puse la dispozitie o serie de resurse, printre care si Barometrul Global asupra coruptiei 2010 . Headline in comunicatul de presa : unul din trei romani recunoaste ca da mita. O avea cineva jena sa recunoasca ca da mita? Mai grav, in ultimul an numarul romanilor care dau mita s-a triplat. Ne indreptam spre mai bine. 83% dintre romani nu au incredere ca Guvernul ar putea lupta eficient impotriva coruptiei. Nici eu nu cred. Eu ma indoiesc chiar ca isi pun problema asta. Si daca mesajul pe care il transmit guvernantii este atat de incurajator, la ce ne putem astepta de la concetatenii nostri de-un rang cu noi?

Eu ii spun Regula pasajului de la metrou:indiferent cat te grabesti, vei merge la fel de repede ca cel mai incet dintre oamenii din fata ta. Partea proasta e ca nici adormitul din fata ta, nici guvernantii nostri nu se dau la o parte. Ne lovim de indispusi, nesimtiti, incompetenti si increderea noastra e din ce in ce mai ferfenitita. De oameni care n-au invatat ca desenele galbene de pe trepetele de la metrou spun ca pe dreapta se sta, sau pe stanga se urca. Fie urcam cu totii, fie stam cu totii. Mai mult stam.

In caz ca v-ati hotarat sa mai petreceti ceva timp in Romania, ar fi util sa consultati resursele pe care le gasiti pe site-urile organizatiilor de care am pomenit sa vedeti cum puteti lupta cu monstrul. But Start with a NO!