O revolutie

O revolutie am trait si noi. La generatia mea ma refer. Aveam 6 ani, era o zi insorita de decembrie si pe cer treceau multe elicoptere. Simteam vag ca o sa se intample ceva dar nu prea aveam incredere. Nici acum nu am incredere ca s-ar putea schimba ceva in bine. Nici in televizor nu aveam incredere. Cand au inceput cu declaratiile din cladirea televiziunii eram adunati in fata televizorului, dar chiar si eu la anii mei ma indoiam ca e adevarat. De multe lucruri m-am mai indoit apoi si cred ca pe buna dreptate. Sunt si lucruri de care nu m-am indoit si-acum imi pare rau – as fi vrut sa fie cineva in stare sa ne invete cum sa ne indoim ca lumea.

21 decembrie 2010 in Bucuresti. La 21 de ani dupa 21 decembrie 1989 in Bucuresti.

Ii sunt recunoscatoare regimului pentru monstruazitatile astea de blocuri in care ne-a inghesuit ca sa ne putem urmari mai bine unii pe altii si turna mai usor. Sa avem cat mai putina intimitate. Sa umplem fabricile si uzinele din marile orase pentru a depasi planuri cincinale. Sa facem din Bucuresti inima tarii. Sa devenim anonimi fara tracut, fara familie, fara constiinta. Pentru gloria neamului. Si a iubitului conduvcator.

Ii mai multumesc regimului pentru canapeaua din bucatarie. Pentru ca ne incalzeam la gazele de la aragaz in iernile fara caldura in calorifere. Si pentru lampa alba de pe frigider la care mancam in serile in care nu aveam curent electric.

Pentru faptul ca nu am auzit muzica de calitate la radio sau desene animate la televizor. Pentru ca m-am mirat cand am vazut prima data banane. Pentru ca stateam la coada in spatele alimentarei (goale) pentru portocale. Sau pui. Sau orice altceva.

Ca eu si ceilalti copii de pe strada mea am crescut fara parinti. Ca plecau duminica la oras si stateam minute intregi uitandu-ne in urma masinii. De dragul fabricilor pline si al progresului. Eram de peste tot la bunici: Brasov, Bucuresti, Ploiesti etc.

Ii multumesc si ca nu am avut hainute. Bunica cumpara niste fulare lalai de la cooperativa pe care le desira si-mi croseta costumase. Iar mama a invat sa croiasca si sa croseteze dupa Burde aduse din afara. Si majoritatea erau de un rosu nesuferit.

Ii sunt recunoscatoare ca ne-a tinut departe de inventiile dracesti ale capitalismului cum ar fi pungile de plastic. Parintii spalau pungile de plastic la film, le uscau pe balcon si le refoloseau. Era ca intr-un decor de film horror. Si mai horror era cand lipeau pungi colorate pe ecranul televizorului ca sa-l mai “coloreze” un pic. A fost o vreme cand chiar credeam ca asa se fac televizoarele color.

In special, sunt recunoscatoare pentru hiperindustrializarea oraselor; ca am crescut intr-un oras cu 4 rafinarii petroliere, una din zonele cu cea mai proasta calitate a aerului din Romania. Nu stiu sa ne fi avertizat cineva de riscurile pentru sanatate. Iar cand fabrica de detergenti dadea drumul la emisii se albeau rufele de pe toate balcoanele de pe bulevard. Nu mai zic de cum mirosea de la fabrica de sapun din cartier.

Ii sunt recunoscatoare pentru tot ce-am invatat la Istorie si Literatura pana-ntr-a doispea. Si profilor mei ca nu au avut mai mult curaj. Si celor care nu au scos din manuale decat ceea ce era prea vadit de trista amintire. In rest, aceeasi selectie de autori, dupa preferintele fostilor Academicieni(probabil inca membri). Ca nici macar nu am banuit ca literatura are culoare politica.

Dar mai ales pentru ca a gasit o cale sa ne bantuie viata pe termen lung. Ca suntem atat de cinici sa ne perpetuam mostenirea. Ca nu sunt suficienti curiosi sa vada ce s-a intamplat de fapt. Ca se gasesc justificari pentru lipsa de principii. Ca ne-am transformat nemultumirile de azi in nostalgie pentru ceva ce nu a existat niciodata. Haideti sa nu uitam.